Opinia specialistului – Spaimele copiilor (partea a-II-a)

Opinia specialistului – Spaimele copiilor (partea a-II-a)

Cum ajutam copiii sa depaseasca anxietatea?

Pentru a-i ajuta pe cei mici sa depaseasca temerile cu care se confrunta, trebuie sa avem empatie, intelegere si rabdare. De multe ori, cand vedem ca cel mic este temator, sufera iar noi nu il putem ajuta, pentru ca ce zicem nu il linisteste, incepem sa ne enervam. Ne doare sa il vedem asa, ne simtim neputinciosi, asta ne infurie si am vrea sa ii impunem sa se linisteasca. Asta insa desigur nu functioneaza, dimpotriva, ii amplifica starea. Asa ca in primul rand trebuie sa acceptam ca s-ar putea sa nu reusim din prima sa il linistim. Sa acceptam propria neputinta, fara sa ne razbunam pe copil pentru asta.

Conteaza apoi sa recunostem ceea ce simte. Psihologul Lawrence J. Cohen ofera cateva exemple* de comentarii ale parintilor, care ii fac pe copii sa se simta neintelesi si desconsiderati:
“Nu te prosti!”
“Nu e nimic de care sa te temi”
“De ce ti-e frica de asta?”
“Nu mai fi asa de papa-lapte!”
“Esti bine!”
“Nimeni altcineva de aici nu e speriat.”
“Fa-o si gata, nu mai face atata caz de asta.”
“Ti-am spus ca ma intorc imediat, nu mai plange.”
“Vezi, totul a fost ok si agitatia ta nu a fost decat pierdere de vreme.”
“Daca ai de gand sa stai doar la mine in brate, mai bine ne intoarcem acasa.”

Toate aceste replici le transmit copiilor ca ceea ce simt ei este gresit si neintemeiat. Partea proasta este, ca ei simt teama si nu pot opri asta doar pentru ca li se spune ca nu are rost. Daca ar putea, ar face-o cu siguranta, pentru ca nici lor nu le este usor asa.

Sursa: Pinterest.com
Sursa: Pinterest.com

Cand spunem astfel de replici, copiii simt ca nu intelegem prin ce trec ei. Cand cineva nu te intelege ce faci? Incerci sa fii si mai convingator, nu? Asa fac si ei de cele mai multe ori. Desigur, lucrul asta nu este constient, planificat. Pur si simplu este o reactie fireasca, spontana. Nu intelegi ca le este frica- poate nu le este suficient de frica. Poate nu o arata suficent de tare. Atunci se vor “stradui” mai mult sa ne convinga ca ce simt ei este intens. Astfel vor fi si mai anxiosi iar manifestarile lor si mai exagerate. Ba chiar s-ar putea sa simta si furie. Inchipuie-ti ca te doare tare capul, spui asta cuiva apropiat si el iti spune: “hai ca nu e mare lucru!”. Nu simti putina iritare? Cum sa stie celalat ca nu e mare lucru cand tu nu poti face nimic de durere?

Mult mai util este sa fim empatici si sa recunoastem emotiile copiilor. Iata cateva exemple de astfel de replici:
“Uau, a fost chiar infricosator”
“Pari putin speriat, vrei sa ma tii de mana?”
“Daca as fi avut cosmarul ala, si eu as fi fost speriat”
“Toata lumea se sperie, din cand in cand, chiar si oamenii mari. Da, chiar si eu!”
“Ai fi vrut sa poti sta acasa, cu mine, astazi.”
“Vrei sa incercam amandoi, prima oara?”
“Chiar daca totul a mers bine, eu stiu ca tu ai fost intr-adevar ingrijorat.”
“Poti sa stai in bratele mele cat vrei; o sa te duci la ceilalti cand o sa fii gata.:

Astfel de replici vor deschide calea catre o comunicare mult mai buna cu copilul si catre posibilitatea de a-l linisti. Chiar daca ingrijorarea lui ni se pare ridicola si pericolul semnalat de el nu este real, trebuie sa nu uitam ca spaima lui este reala! Din acest punct trebuie sa plecam.
In plus, uneori in spatele unor frici aparent nerealisite, poate fi ceva mai “real”, ce ei nu constientizeaza si nu pot pune in cuvinte. Copiii se pot framanta pentru ca un parinte ar putea muri sau s-ar putea imbolnavi, pentru ca parintii s-ar putea desparti, sau s-ar putea teme ca, din pricina dorintelor sau sentimentelor lor, se vor intampla lucruri rele. Neputand sa isi explice si sa comunice exact aceste temeri, mult prea mari, ei vor transforma o neliniste nedefinita in ceva concret, cum ar fi un monstru sub pat. Daca noi tratam teama copilului ca fiind prosteasca, el poate simti ca-i ignoram frica mai serioasa, aceea care este mult prea infricosatoare ca sa fie spusa cu voce tare.

Cand copiii se simt asculati, se vor deschide fata de noi. Cand ii intelegem, le transmitem mesajul ca le acceptam sentimentele, chiar si cele suparatoare. Daca le spunem noi ce ar trebui sa simta, le transmitem ca sentimentele lor sunt gresite. Asta le va diminua increderea in sine si ii va face si mai anxiosi. Sa le acceptam sentimentele, nu inseamna sa fim de acord cu ele sau sa ne alaturam noi in anxietate. Ci sa acceptam si realitatea lor, chiar daca este diferita de a noastra. Doar asa vom putea sa ii ajutam ca treptat sa vada si ei punctul nostru de vedere, asa cum si noi il vedem pe al lor.

Desigur, pentru asta este nevoie de rabdare. Trebuie sa fim constienti ca o replica empatica nu va risipi frica pe loc. Este o provocare pentru noi. Mai ales ca anxietatea copilului trezeste si in parinti diverse sentimente. Este bine sa fim constienti de asta. Simtiti furie, frustrare, exasperare? Ceea ce se intampla rezoneaza cu anumite amintiri mai putin placute din propria copilarie? Va este teama ca nu faceti fata? Sunteti ingrijorati despre ce inseamna acesta anxietate pentru viitorul copilului? Toate acestea sunt reactii firesti si legitime. Acceptandu-le fara sa va simtiti vinovati, veti reusi sa aveti mai multa rabdare in relatia cu copilul si sa suportati mai bine anxietatea lui si astfel sa nu il fortati sa faca niste pasi pe care inca nu este pregatit sa ii faca.
Sursa: Retete impotriva ingrijorarii, Lawrence Cohen, Ed. Trei, 2014 p. 58-65

Psiholog Marana Papagheorghiu

[email protected]
https://www.facebook.com/PsihoterapeutMaranaPapagheorghiu

NU EXISTA COMENTARII

Lasa un comentariu